Biserici

Lăcașuri de cult din comuna Horodniceni

Biserica Pogorârea Duhului Sfânt, Horodniceni (monument istoric)
Biserica Sfântul Gheorghe, Boteşti
Biserica Sfântul Haralambie, Brădăţel
Mănăstirea (stil vechi) Naşterea Maicii Domnului, preot Dumitru Ioniţă
Biserica Sfântul Dumitru, Mihăieşti
Biserica (stil vechi) Sfântul Nicolae, Mihăieşti
Biserica Sfânta Treime, Rotopăneşti, preot Florin Acsinia
Biserica Sfântul Ilie, Răbâia, preot Argatu Ioan

Biserica „Pogorârea Sfântului Duh” din Horodniceni

Biserica „Pogorârea Sfântului Duh” din Horodniceni este o biserică ctitorită de marele vistiernic Mateiaș în jurul anului 1539, în satul Horodniceni, din județul Suceava, aflat la o distanță de 16 km sud-vest de municipiul Suceava.

Această construcție se încadrează în seria de clădiri bisericești construite în stilul epocii lui Petru Rareș (1527 – 1538, 1541 – 1546), având și elemente noi.

Ansamblul bisericii a fost inclus pe Lista monumentelor istorice din județul Suceava, din anul 2004, având codul de clasificare SV-II-a-A-05558 fiind alcătuit din următoarele două obiective:

• Biserica „Pogorârea Sfântului Duh” datează din anul 1538 și are codul SV-II-m-A-05558.01

• Zvonița datează din secolul al XIX-lea și are codul SV-II-m-A-05558.02

Istoric

Biserica din Horodniceni a fost construită în anul 1539 de către marele vistiernic Mateiaș.

Lăcașul de cult a fost ridicat în satul Horodniceni, aflat la o distanță de 16 km de orașul Suceava, și a fost sfințit la data de 8 noiembrie 7047 (anul 1539), „în zilele lui chir Teofan, mitropolit al Sucevei”.

Ctitorul bisericii este cămărașul de vistierie Mateiaș, fiul pârcălabului Grumaz. Acesta provenea dintr-o veche familie de boieri din Moldova. El a ocupat dregătoria de mare vistiernic în timpul primei domnii a lui Petru Rareș (1527 – 1538). La sfatul voievodului, el și-a trimis familia și bunurile în Transilvania, din cauza pericolului turcesc ce amenința Moldova, dar nu l-a urmat pe domnitor în exil.

Noul domnitor, Ștefan Lăcustă (1538 – 1540), l-a făcut pe Mateiaș pârcălab de Roman (între 7 martie și 13 iunie 1540), iar la 30 noiembrie 1540 este menționat ca al cincilea boier din Sfatul domnesc, dar fără dregătorie.

După reîntoarcerea lui Petru Rareș pe tron în anul 1541, Mateiaș este numit în dregătoria de mare logofăt în locul lui Gavril Trotușan, care a fost ucis ca trădător. Și-a păstrat dregătoria și în timpul domniei lui Iliaș al II-lea Rareș (1546 – 1551). El a ctitorit Biserica „Sfântul Nicolae” de la Mănăstirea Coșula (1535) și Biserica „Pogorârea Sfântului Duh” din Horodniceni (1539).

Vistiernicul Mateiaș a fost înmormântat în biserica ctitorită de el la Horodniceni, aici aflându-se și mormintele altor membri ai familiei sale.

Cercetările arheologice efectuate între anii 1998 – 2001 au scos la iveală faptul că biserica ctitorită de vistiernicul Mateiaș este prima construcție ridicată în zonă, pe un teren ce nu conține și alte vestigii arheologice. Edificiul a avut inițial ziduri despărțitoare între pridvor și pronaos și între pronaos și naos, aceastea fiind demantelate ulterior. Porțiunile de zid păstrate în fundație aveau câte o fractură plasată aproximativ la mijloc, aceasta putând fi cauza demolării zidurilor.

În decursul timpului, edificiul a fost reparat de câteva ori (în secolele XVIII și XIX). Iconostasul bisericii datează din anul 1736.

În secolul al XIX-lea, la vest de biserică a fost construită o clopotniță în formă de zvoniță cu trei arcade. După cum atestă o placă amplasată în peretele vestic al edificiului, în soclul din dreapta intrării, o reparație a fost efectuată și în iunie 1982.

În iunie 2006, s-au început o serie de lucrări de restaurare-consolidare a Bisericii „Pogorârea Sfântului Duh” urmărindu-se aducerea ei la forma originală. Proiectul de restaurare a fost executat de profesor doctor arhitect Virgil Polizu (președintele Comisiei Naționale a Monumentelor Istorice), iar lucrările sunt executate de firma Restaco S.R.L. din Suceava.

În comunicarea „Scoaterea din pericol a clădirilor de patrimoniu” prezentată la Conferința Internațională de Structuri Portante Istorice din anul 2007, profesorul Virgil Polizu considera Biserica „Pogorârea Sfântului Duh” din Horodniceni ca monument aflat în stare de colaps și propunea o serie de intervenții de primă necesitate.

Scoaterea umidității din ziduri prin decaparea tencuielilor cu ciment, desfacerea pardoselilor și trotuarelor și asigurarea unei învelitori de protecție, asigurarea structurii portante prin șpraițuiri de ziduri, arce și bolți, introducerea unor sâmburi de beton armat, centuri de beton armat la cornișă, la profilul intermediar și la nivelul infrastructurii și injectări de plombe în zidărie, precum și completarea zidurilor.

Arhitectura bisericii Biserica „Pogorârea Sfântului Duh” din Horodniceni are o formă de navă (corabie), cu altarul în formă de semicerc. Soclul este din piatră cu profil masiv. Ancadramentul de piatră sculptată al portalului vestic este bogat ornamentat și exprimă pătrunderea în Moldova a influențelor Renașterii.

În interior, biserica este împărțită în pridvor, pronaos, naos și altar. Între pridvor și pronaos, ca și între pronaos și naos, au existat perete despărțitoare care a fost înlăturate ulterior. Necropolă boierească a lăcașului de cult a fost construită de marele vistiernic Mateiaș pentru a servi ca necropolă a sa și familiei sale.

În urma cercetărilor arheologice din anii 1998 – 2001 au fost descoperite șapte morminte în pronaosul bisericii, majoritatea fără obiecte de inventar. Unul dintre morminte este de reînhumare, aici găsindu-se o monedă de 10 para, emisă în anul 1764 – 1765 de sultanul Mustafa al III-lea (1757 – 1774) și o rochie de mătase.

De asemenea, în alte două morminte au fost descoperite obiecte de inventar și anume: resturile unui veșmânt de stofă cu găitane de fir, respectiv o monedă de 15 para din timpul domniei sultanului Ahmed al III-lea (1703-1730).

Zvonița

În curtea bisericii se află o clopotniță de tip zvoniță, formată dintr-un perete din stâlpi de zid cu trei arcade în care atârnă clopotele. Ea a fost construită în secolul al XIX-lea.

Clopotnițele de tip zvoniță apar destul de rar în arhitectura românească, fiind întâlnite numai la bisericile din nordul Moldovei: Biserica Sfânta Treime din Siret, Biserica Adormirea Maicii Domnului din Ițcani (Suceava), Biserica Sfântul Procopie din Bădeuți (Milișăuți), Biserica Sfântul Dimitrie din Zaharești și Biserica „Învierea Domnului” din Suceava.

Mănăstirea Brădățel

Mănăstirea Brădățel este o mănăstire ortodoxă de maici, pe stil vechi, situată într-o pădure din satul Brădățel, comuna Horodniceni (județul Suceava). La această mănăstire se poate ajunge de pe drumul Fălticeni – Gura Humorului.

Istoric

Mănăstirea Brădățel a fost întemeiată în anul 1947, de un grup de maici (Camelia, Epifania, Evtropia și Pahomia) venite de la Mănăstirea Agafton (județul Botoșani), de unde fuseseră nevoite să plece, din cauza prigoanei la care au fost supuse pentru că s-au împotrivit introducerii noului calendar gregorian.

În perioada regimului comunist, Mănăstirea Brădățel și obștea de maici a trecut prin prigoane și suferințe.

Ca starețe ale mănăstirii au fost maicile Teodosia Teodoru (1886 – 1970), Epifania Ieremia (1906 – 1988), Evtropia Bunduc (1911 – 1999) și Ierusalima Pratina.

După ultima eliberare a sa din închisoare în anul 1971, revenit la Mănăstirea Slătioara, preotul Demostene Ioniță este însărcinat de către Î.P.S. Mitropolit Glicherie Tănase cu purtarea de grijă duhovnicească a maicilor din Mănăstirea de stil vechi din satul Brădățel din comuna Horodniceni. Sub îndrumarea sa, Mânăstirea a devenit o oază duhovnicească, bine organizată, avantajată și de peisajul mirific creat de pădurea din jur.

La data de 13/26 noiembrie 1981, de sărbătoarea Sfântului Ioan Gură de Aur, după o perioadă de douăzeci și patru de ani de preoție și ca o recunoaștere a unor merite deosebite, arhimandritul Demosten Ioniță este hirotonit în biserica Mănăstirii Slătioara ca episcop-vicar al Bisericii ortodoxe de Stil Vechi din România de către Î.P.S. Mitropolit Glicherie Tănase, secondat de P.S. Silvestru Onofrei și P.S. Cozma Lostun, primind titlul de „Nemțeanul”.

Datorită conjuncturii materiale nefavorabile a episcopiei pentru care a fost hirotonit, P.S. Demosten și-a stabilit reședința episcopală la Mănăstirea Brădățel, din județul Suceava, de unde coordonează canonic și administrativ întreaga regiune episcopală a Neamțului.

La data de 8 noiembrie 2007, de ziua prăznuirii Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir (8/27 octombrie), imediat după săvârșirea Sfintei Liturghii arhierești, a avut loc punerea pietrei de temelie a unei biserici noi și mai mari a așezământului monahal de către Î.P.S. Mitropolit Vlasie Mogârzan și P.S. episcopi Demosten Ioniță, Ghenadie Gheorghe, Sofronie Oțel, Iosif Mogârzan, Teodosie Scutaru, Flavian Bârgăoanu și Antonie Tătaru, în prezența unui numeros sobor de preoți și diaconi.

Mănăstirea de maici de la Brădățel are ca hram sărbătoarea Izvorului Tămăduirii. La praznicul organizat cu prilejul hramului participă episcopii ortodocși de stil vechi din România.

În prezent, în mănăstire viețuiesc 70 de maici.

Biserica „Sfânta Treime” din Rotopănești

Biserica „Sfânta Treime” din Rotopănești este o biserică ctitorită în anul 1856 de postelnicul Nicolae Istrati în satul Rotopănești din comuna Horodniceni.

Biserica „Sfânta Treime” din Rotopănești a fost inclusă pe Lista monumentelor istorice din județul Suceava, din anul 2004, având codul de clasificare SV-II-m-B-05633. În afară de aceasta, este înscrisă pe lista monumentelor istorice și Casa „Nicolae Istrati” (SV-II-m-B-05634), precum și statuia „Moldova plânge” aflată în curtea bisericii (SV-IV-m-B-05714).

În secolul al XIX-lea, moșia Rotopănești a devenit proprietatea boierului Nicolae Istrati.

El provenea dintr-o familie de boiernași din Serbești, azi satul Ștefan cel Mare din județul Neamț, părinții săi fiind paharnicul Gavril Istrati și al contesei poloneze Ecaterina Ilschi.

Părinții săi aveau mai mulți copii: Ioan (Iancu), viitor ban, Mihail (Mihalachi), numit în călugărie Meletie, viitor episcop de Huși (1851 – 1857), Nicolae (Neculai) și o fiică, Safta, intrată în monahism la Mănăstirea Agapia, cu numele de Veniamina.

Postelnicul Nicolae Istrati, ctitorul bisericii

În ceea ce-l privește pe Nicolae Istrati, majoritatea lucrărilor acreditează anul 1818 ca an al nașterii sale. Cu toate acestea, s-a descoperit între documentele Direcției Județene Iași a Arhivelor Naționale o cerere adresată de Nicolae Istrati Dicasteriei Moldovei, la 14 decembrie 1842, pentru eliberarea unei mărturii mitricale, la care a fost anexată o mărturie scrisă a preoților de la Biserica Banu din Iași, în care se arată că Nicolae Istrati s-a născut la 26 octombrie 1812 și a fost botezat la 30 octombrie, de preoții Bisericii Banu, naș fiindu-i clucerul Iordachi Ilschi.

El a fost căsătorit cu Sevastia, fiica lui Ion Ciudin, vechil la spătarul Mihalachi Cantacuzino-Pașcanu, cu care a avut doi băieți: Titus Istrati, magistrat și membru al Junimii, și Nicu, care a murit de o boală de piept, la vârsta de 16 ani.

Rămas orfan, Nicolae Istrati s-a instruit ca autodidact. El a intrat în administrație sub domnia lui Mihail Sturdza (1834 – 1849), fiind făcut căminar și numit președinte al Judecătoriei din Iași. După 1848 primește rangul de spătar, devenind și membru în Divanul apelativ. Apoi este făcut postelnic.

A participat la Revoluția din 1848 din Moldova, luptând împotriva regimului feudal abuziv. A fost arestat pentru o perioadă.

În timpul domniei lui Grigore Alexandru Ghica (1849 – 1856), Nicolae Istrati a fost ministru al cultelor (1853) și șef al Departamentului Lucrărilor Publice.

El a continuat să se manifeste ca unionist, semnând petiția din 28 februarie 1856.

În perioada următoare, atitudinea lui s-a schimbat radical, el devenind unul dintre cei mai importanți separatiști antiunioniști. Nicolae Istrati și-a explicat poziția antiunionistă în broșura „Despre cvestia zilei în Moldova” (1856), în care se referă la necesitatea apărării „privilegiilor strămoșești” ale Moldovei, având convingerea că unirea țărilor române ar fi fost în dauna Moldovei.

Se alătură caimacamului Nicolae Vogoride (1857 – 1858), care a falsificat alegerile pentru Divanul ad-hoc. Este ales în Adunarea electivă a Moldovei (1858), ajungând să-și depună candidatura la tronul Moldovei.

După Unirea Principatelor Române (1859), Nicolae Istrati a devenit un personaj impopular și chiar indezirabil, fiind obligat să se retragă din viața publică, la moșia sa de la Rotopănești.

A murit prematur la Fălticeni, după câteva luni de suferință, la 1 noiembrie 1861. Unii membri ai familiei sale au susținut că acesta ar fi fost otrăvit.

A fost înmormântat pe moșia sa de la Rotopănești. Numele său a fost dat uitării, el fiind judecat numai după atitudinea politică antiunionistă pe care a adoptat-o.

Biserica „Sfânta Treime”

Prima biserică din satul Rotopănești a fost construită în jurul anului 1662 și a avut hramul „Sfânta Treime”. În anul 1784 familia Gherghel a construit o nouă biserică cu același hram.

Boierul Nicolae Istrati a devenit pe la mijlocul secolului al XIX-lea proprietar al moșiei Rotopănești. Acolo și-a construit un conac cu două niveluri, după proiectul unui arhitect vienez. În conac el a amenajat o vastă bibliotecă în care se aflau manuscrise valoroase în limbile română și slavonă.

În 1855 a înființat la Rotopănești prima școală de fete din mediul rural.

Retras la conacul său după Unirea Principatelor, el a organizat în anul 1860 un mic conservator de muzică și declamație, cu profesori din Iași (P. Mezzetti, M. Galino) și cu reprezentații teatrale susținute printre alții și de Matei Millo.

În anul 1856, postelnicul Nicolae Istrati a construit o nouă biserică pe moșia sa din Rotopănești, la îndemnul soției sale, Sevastia născută Ciudin, și a fiului lor, Titus Istrati. Construirea lăcașului de cult s-a făcut cu binecuvântarea episcopului Meletie Istrati al Hușilor (1851-1857), fratele ctitorului.

Deasupra intrării în biserică se află o pisanie cu următorul text în limba română cu caractere latine: „Aquestu templu, dedicatŭ Săntei Treimi, cu bine-cuvîntarea Prӗ-santieĭ sale episcopului de Hussi, domnul domnŭ Meletie Istrati, s’au fundatŭ de fratele seu, mare postelnicŭ și cavaleriŭ Nicolaŭ Istrati, cu indemnul soçieĭ sale Sevastia, nascuta Ciudínŭ, și a fiuluĭ lor Titu Istrati, pe proprietatea sa Rotopaneștĭ, în annul ereĭ nòstre 1856, în quare Moldova aŭ recapatatŭ privilegiele asseḑĭate de Stefanŭ quellŭ mare.”

Conacul Nicolae Istrati a fost naționalizat după instaurarea regimului comunist (1948) și transformat în sediul C.A.P. Rotopănești.